Mă plimb prin oraş, pe străzi ce par neschimbate de veacuri, cu o ţigare într-o mână şi cu vechiul meu caiet în cealaltă, căutând inspiraţie pentru un nou articol. Dar ce văd? O mulţime de oameni grăbiţi ce par a se îndrepta spre nicăieri. Nişte trecători fără voie prin drumul numit Viaţă, mult prea ocupaţi cu grijile cotidiene pentru a se bucura de tot ceea ce îi înconjoară. „Nimeni nu vede lumea aşa cum o văd eu”, spunea cândva un prieten drag. În ochii fiecăruia, orice element al naturii capătă o nouă valenţă.
Cum pot toţi aceşti trecători fugari să se bucure din plin de viaţă dacă nu îşi fac timp să admire micile delicii ale acesteia? Prin ochii aceştia ce au văzut atâtea de-a lungul timpului şi peste care un val de suferinţă şi-a lăsat cândva amprenta, privesc cerul de un albastru mult prea pur pentru lumea aceasta întunecată. Sunt mândră de faptul că încă mai pot să îmi ridic privirea cu demnitate spre înaltul văzduhului. Aş vrea să mă desprind de contingent şi să mă pierd precum o săgeată fără ţintă în vastul orizont. Să înot într-un ocean de sentimente şi să mă pierd în spuma valurilor. Să îmi petrec clipele vieţii într-o pădure şi să evoluez odată cu aceasta: să ating apogeul şi să mor pentru ca mai apoi să renasc cu forţe proaspete. Să mă pierd în neant precum fumul de la ţigarea asta care îmi face atâta rău, dar care mă ţine în viaţă. Să consider fiecare răsărit ca fiind o poartă spre o lume mai bună.
Dar deocamdată sunt aici, pe o stradă plina de oameni grăbiţi, cu o ţigare într-o mână şi caietul prăfuit în cealaltă...