Saturday 25 September 2010

Toate au un rost

            Zădărnicia şi nimicnicia propriei fiinţe îşi făcuseră abuziv loc în conştiinţa ei. Ce rost avea în această magistrală piesă de teatru care era existenţa pe Pământ? Toate aveau, sau cel puţin lăsau impresia că au o menire.
            Soarele îşi croia drumul pe bolta cerească pentru a aduce un strop de bucurie fiecărei fiinţe. Luna, alături de eternele ei tovarăşe, stelele, îşi făcea apariţia în întunericul dens al fiecărei nopţi ca o măsură de consolare atunci când toate celelalte surse de lumină se stingeau. Ploaia avea menirea de a spăla toate suferinţele omenirii. Curcubeul îşi făcea intrarea în scenă după ce cortina de nori era ridicată, pentru a arăta că mereu există speranţă. Viaţa vegetală renăştea anual după pedeapsa iernii pentru a demonstra ciclicitatea existenţei şi pentru a avertiza asupra faptului că în faţa Vieţii, niciun obstacol nu este de netrecut. Vântul fusese lăsat pentru a purta cu sine pentru totdeauna tânguielile oamenilor. Valurile mării erau o manifestare a regretului pe care aceasta îl avea în faţa imposibilităţii de a se contopi pentru veşnicie cu uscatul. Munţii erau o expresie a incapacităţii de a atinge înălţimile cerului. Dealurile întruchipau perfect viaţa omului pe Pământ, aşa cum este ea, cu suişuri şi coborâşuri. Câmpiile marcau linia implacabilă a Destinului. Râurile aminteau, prin albiile adânci pe care le săpau, de cuvintele ce lasă răni permanente în inimile oamenilor.
            Toate acestea aveau un rost. Dar care era rostul ei?

Friday 24 September 2010

Un ciob de sticlă

            Sunt atâtea întrebări la care cel mai probabil nu va afla niciodată răspunsul. Un singur ecou se loveşte necontenit de conştiinţa ei, ca şi cum s-ar lovi de nişte stânci, căpătând tot mai multă vitalitate cu fiecare ciocnire: „De ce…?” Plecarea lui, un mic strop de ploaie pentru restul Universului, s-a transformat în interiorul ei acoperit de nori, într-o adevărată furtună ce a devastat-o.
            Se aplecă. Pe podeaua rece şi umedă zăceau câteva cioburi, ruine ale unei oglinzi pe care ea o spărsese mai înainte. Ridică unul dintre cioburi. Mintea ei era invadată de o multitudine de gânduri... Dar nu, nu va face asta! Ochii ei şterşi îşi căutară atunci perechea ce avea să se ivească într-un mod inexplicabil din acel ciob şi care cu siguranţă avea să o mustre aspru. Totuşi, nu era acum momentul pentru reproşuri sau regrete. Lăsă ciobul să îi cadă din mână.
            De un singur lucru avea nevoie acum. Întreaga ei fiinţă se tânguia amarnic şi cerea cu ardoare acest lucru. Avea nevoie de IERTAREA lui ca de un drog. Vroia să îi ceară iertare pentru că nu ştiuse să îi fie alături atunci când el avusese cea mai mare nevoie de sprijinul ei. Vroia să îi ceară iertare pentru că nu ştiuse să îl preţuiască. El, cel mai valoros diamant, fusese cândva al ei. Dar ea a fost mult prea preocupată de colecţionarea pietrelor pentru a observa valoarea lui incomensurabilă. Avea nevoie de iertarea lui pentru a se putea mântui. El, păstrătorul flăcării speranţelor ei, era singurul care îi putea oferi iluzia renaşterii ei spirituale. Precum pasărea Phoenix se va ridica din propria cenuşă, din propria mizerie, dacă el îi va oferi acest privilegiu.
            Pentru moment, însă, nu era decât un ciob de sticlă într-o lume de cristal, asemenea cioburilor ce zăceau pe podea alături de ea...

Thursday 23 September 2010

Asemănări

        Braţele lui? Paradisul din care ea a fost izgonită cu brutalitate. Trupul lui? Un ocean în care ar vrea să se scalde pentru a uita de toate grijile. Pielea? Cea mai delicată atingere pe care cineva ar putea vreodată să o simtă. Degetele? Frânghii de care s-ar agăţa cu disperare atunci când s-ar afla deasupra unei prăpastii. Paşii? O hartă pe care ea trebuie să o urmeze. Chipul? Astrul zilei pe care ea este blestemată să nu îl mai întrezărească niciodată, rătăcind astfel prin lumea tenebrelor. Ochii? Poarta spre fericire ce a fost ferecată pentru eternitate chiar în faţa ei. O lacrimă de-a lui? Cea mai strălucitoare stea. Buzele? Fructul oprit din care ea ar vrea cu o mistuitoare dorinţă să guste. Respiraţia lui ? Ultimul lucru pe care ar vrea să îl audă înainte de a adormi. Glasul lui? Sunetul melodios al unei harpe ce o călăuzeşte pe drumul vieţii. Cuvintele lui? Scrijelituri ce îi vor rămâne întipărite în inimă. Bătăile inimii lui ? Cea mai frumoasă simfonie pe care ar putea să o asculte vreodată. Inima lui ? Singurul loc unde îşi doreşte din răsputeri să fie…

Wednesday 22 September 2010

Fantoma clipelor ce au trecut

            Te privesc din depărtare. Eu, o fantomă a tuturor clipelor ce au trecut. Te privesc şi dau să fac un pas înainte. Dar corpul meu este inert. Nu vreau să îţi tulbur liniştea, nu vreau să te tulbur mai mult decât am făcut-o deja. Regretele şi sentimentul vinovăţiei îmi invadează trupul: fiecare părticică a mea, fiecare celulă emană doar regrete. Nimic pozitiv nu va mai ieşi vreodată din această biată făptură. Rătăceşte prin lume fără a avea vreo destinaţie, pluteşte precum o corabie în derivă şi se lasă purtată de glasul vântului precum o săgeată fără ţintă.
            Deodată se simte cuprinsă de o nouă stare, care o învăluie parcă precum un văl de mătase: durerea. O lacrimă zglobie îşi face drum pe obrazul ei de porţelan. Cum poate o fiinţă ce până mai ieri nu fusese decât o copilă, să îndure atâta suferinţă?
            Îşi îndreaptă din nou privirea plină de dorinţă spre EL. În lumina palidă a soarelui ce tocmai apunea, EL părea un zeu, o fiinţă extraordinară la care ea, făptură aparţinând profanului, nu putea ajunge. Ştia, totuşi, că EL este un om ca oricare altul, măcinat de grijile cotidiene. Ştia acest lucru deoarece îi fusese alături cândva.
            Doi copii ce păşeau nestingheriţi prin această lume, două suflete pentru care întreaga lume începuse cu o privire. Oglindirea unuia în ochii celuilalt îi făurise pe amândoi. Ea trăia prin EL, iar EL trăia prin ea. În naivitatea lor copilărească, fuseseră fericiţi. Asta se putea spune cu siguranţă.
            Se făcuse întuneric acum. O adiere blândă luă cu sine murmurul ei. „Te iubesc...” O vorbă ce va răsuna în lume precum un ecou şi care îi va fi singurul tovarăş de drum până când toate se vor sfârşi. Căci EL plecase. O himeră, un vis, la fel cum fusese şi povestea lor. Sau poate totuşi...

Singur pe front

            Vroia să îi fie alături, dar ştia că asta îl va răni. Vroia să îi spună o vorbă bună, dar ştia că nimic din ceea ce i-ar putea ea spune nu îi va alina durerea adânc înfiptă în sufletul lui precum un pumnal. Vroia să îi curme suferinţa, dar el nu se lăsa ajutat. Vroia să ia asupra ei întreaga lui durere, dar ştia că aceasta era bătălia lui. Un război între el şi Viaţă, între el şi Destin. Un război în care ea nu avea ce căuta nici măcar ca aliată a lui.
            Dar această incapacitate de a acţiona o dezamăgea profund. Vroia să facă ceva pentru el. Nu suporta să îl ştie lovit de săgeţi din toate părţile. Nu şi-l putea închipui îngenuncheat în ţărână şi primind cu atâta demnitate, ceea ce ea credea a fi lovitura de graţie a unui pumnal. Nu îi venea să creadă că după toate acestea el se ridica şi se avânta cu şi mai multă determinare în braţele Necunoscutului.
            Oare cât va mai dura războiul acesta? Când se va ajunge oare să se încheie un tratat de pace între cele două părţi? Toate acestea se vor sfârşi cândva, căci nicio luptă nu este eternă. Totuşi, războiul va lăsa unele cicatrici permanente. I se va permite ei, atunci, să încerce măcar să le estompeze?

http://www.youtube.com/watch?v=lEmDiO-ucDs

Viaţa (text de Charles Chaplin)

Am iertat greşeli aproape de neiertat, am încercat să înlocuiesc pesoane de neînlocuit şi să uit persoane de neuitat. Am acţionat din impuls, am fost dezamagit(ă) de oameni pe care îi credeam incapabili de a face anumite lucruri, dar şi eu am dezamăgit oameni. Am ţinut pe cineva în braţe pentru a-l proteja. Am râs când nu trebuia. Mi-am făcut prieteni pentru totdeauna. Am iubit şi am fost iubit(ă), dar am fost şi respins(ă). Am fost iubit(ă) şi n-am ştiut să iubesc. Am ţipat şi am sărit în sus de bucurie, am trăit pentru dragoste şi am facut promisiuni pentru totdeauna, dar inima mi s-a frânt de atâtea ori. Am plâns ascultând muzică sau privind fotografii. Am telefonat doar pentru a auzi o voce, m-am îndrăgostit doar de un surâs. Aproape am crezut că voi muri de atâta nostalgie şi mi-a fost teamă că voi pierde pe cineva foarte special (pe care, în cele din urmă, l-am pierdut)... Dar am suprevieţuit! Şi încă trăiesc! Şi totuşi, merg înainte... Şi tu trebuie să mergi înainte. Trăieşte! Ceea ce trebuie, într-adevăr să faci, este să lupţi cu toată convingerea, să îmbrăţişezi viaţa şi să o trăieşti cu pasiune, să pierzi cu demnitate şi să învingi îndrăznind, pentru că lumea aparţine celui ce îndrăzneşte şi viaţa înseamnă prea mult pentru a fi nesemnificativă.  

Iubesc... (traducere din limba spaniolă)

Iubesc ce văd, şi ce ascunzi
Iubesc ce arăţi sau insinuezi
Iubesc ce eşti sau ce îmi imaginez
Iubesc ce îmi este străin, şi ce este al meu
Iubesc ce dăruieşti, ce ascunzi
Iubesc întrebările tale, şi răspunsurile
Iubesc îndoielile tale, dar şi siguranţa
Te iubesc în simplu şi complex.

Iubesc ce zici, ce taci
Iubesc amintirile tale, dar şi uitările
Iţi iubesc mirosul, aroma
Te iubesc în sărut, şi în distanţă.

Iubesc ce iubeşti, eu te iubesc
Te iubesc şi dacă aş putea să nu te iubesc,
Ştiu că te-aş iubi la fel.
Te iubesc cu orgoliul de a te iubi
Deoarece pentru a te iubi eu m-am născut.

Iubesc ce eşti, şi ce poţi
Iubesc ce afirmi, şi ce negi
Iubesc ce zici, şi ce gândeşti
Iubesc cât măsori şi cântăreşti
Iubesc ce prinzi, şi ce laşi
Îţi iubesc bucuria, şi tristeţea
Te iubesc trup şi suflet
Te iubesc în crizele tale, şi când eşti calm
Iubesc ce ceri, şi ce laşi
Îţi iubesc mângâierile, şi jignirile
Te iubesc pe moment, şi pentru totdeauna
Te iubesc în raiul tău şi în infernul tău.

Aforisme- Lucian Blaga

            
            Un animal, când se produce o ruptură radicală între el şi mediul pentru care e făcut, are o unică şansă de salvare: să se transforme în om. Acest basm n-a reuşit însă decât o singură dată.

            Viaţa nimănui nu este un roman. Viaţa noastră, a oricui, este alcătuită din nenumărate tangente la nenumărate romane.

            O vizită într-o grădină zoologică ne comunică un fel de beţie organică. Nu e de mirare, căci orice grădină zoologică este o întâlnire a omului cu premisele sale.

            Nimic nu ne poate compromite mai mult decât felul cum murim. Este aici poate unul din motivele care ne fac atât de rezervaţi în opiniile pe care le avem despre oamenii în viaţă.

            Ex nihilo nihil- era singurul implacabil principiu în faţa căruia s-a găsit Dumnezeu când s-a apucat să creeze lumea. Niciodată nu s-a început vreo lucrare cu mai puţine şanse.

            Există două realităţi a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de care nu putem trăi: aerul şi istoria.

            Minciuna este vacanţa adevărului. Să nu aibă oare şi adevărul nevoie de vacanţă?

            Întreg patrimoniul nostru este alienabil. Chiar şi amintirile. Numai viitorul nu.

            Suntem liberi cu adevărat numai în împrejurări cu totul irelevante pentru noi. Aceasta constituie, mai mult decât orice, mizeria condiţiei umane.

            Înclinarea noastră de a crede în destin este întărită de orgoliul de a nu ne crede cu totul ignoraţi de restul Universului.

            Cu orice mare iubire se declară în noi un proces de regresiune, prin mii de ani, spre situaţii mitologice primare şi sublime, cum este bunăoară aceea a fructului oprit sau a glasurilor divine şi demonice prin frunzişuri de rai.

            Viaţa nu este numai viaţă. Poate că inima zvâcneşte, cu fiecare bătaie a ei, între două limite: între viaţă şi moarte. Moartea ar fi cu alte cuvinte un punct pe care inima îl atinge ritmic, în fiecare secundă o dată.
            Ceea ce mă uimeşte totdeauna la un răsărit de soare este uşurinţa magnifică cu care se face, totala lipsă a efortului. Şi totuşi, prin ceea ce are loc, se schimbă faţa lumii.

            E cert, orice am gândi şi cu oricâtă amărăciune despre cer şi pământ, despre condiţia umană, despre clipă şi fatum, inima cu bătăile ei aplaudă existenţa.

            A nu trăi în zadar înseamnă a şti să dai vieţii pământeşti aspectul unei captivităţi cereşti.

            Îţi săruţi destinul- fără să vrei. Ca un pahar din care trebuie să bei.

            Pentru vechii faraoni ai Egiptului „a crea” însemna „a-ţi clădi un mormânt”. Concepţia nu a suferit prea serioase schimbări în cursul istoriei. Într-adevăr, o secretă piramidă trebuie să vedem în orice „operă”.

            Destinul individului este o mărime de acelaşi ordin ca şi obrazul şi are o realitate de aceeaşi evidenţă. Obrazul e destinul concentrat în spaţiu, destinul e obrazul desfăşurat în timp.

            Fericirile pe care le simţim în viaţă sunt întotdeauna numai boboci. Boboci care înfloresc total numai în amintire. Amintirea este o seră a fericirilor trecute.

            O nicovală dobândeşte cu timpul tăria tuturor ciocanelor care au bătut-o.

            Oamenii de mare voinţă nu se pot apăra de singurul lucru de care oricine se apără cu uşurinţă: de propria lor voinţă. S-ar spune că o mare voinţă este ca o slăbiciune, ca un viciu.

            Ar fi nespus de regretabil dacă adevărul ar fi întotdeauna „la mijloc”. Aceasta l-ar preface în apanaj al mediocrităţii.

            Natura este stăpânită de criteriul delimitărilor. Numai în iubire ea caută confuzia. Căci rostul iubirii este să restabilească pentru o clipă haosul iniţial, din care să se nască o lume nouă.

            Încrucişarea a două priviri, o clipă de tăcere între doi oameni, un simplu cuvânt care nu ajunge până la urechile celuilalt, pot să fie un strop de istorie universală.

            Destinul se poate realiza chiar în virtutea demersurilor preventive ce le facem împotriva lui. Destinul e, cu alte cuvinte, singura putere ce ne poate dezarma total.

            Lucrurile vremelnice speră ca ochiul care le vede să fie o poartă prin care ele intră în eternitate.

            Dacă am avea o perfectă amintire a începutului şi a naşterii noastre, moartea ni s-ar părea mai puţin exotică în asemănare cu tot ce cunoaştem. O asemenea amintire ar putea să anuleze teama de moarte.

            Când fiecare celulă din noi devine o inimă, atunci suntem bolnavi. Dar numai iubirea ne încearcă în acest chip.

            Mai calde decât fiinţa noastră sunt întotdeauna rănile.

            Întâlnirea ta cu cineva pe stradă este o întâlnire cu un spirit. Şi totuşi acest lucru nu te înspăimântă.

            Creaţia şi iubirea sunt pasiuni care se leagă şi se condiţionează reciproc, într-un fel care nu este şi al altor pasiuni. Dar în acelaşi timp pasiunea creaţiei şi aceea a iubirii îşi dispută cu hotărâre întâietatea, fiecare căutând să atragă asupra sa accentul suprem întru alcătuirea unui sens de viaţă. E un semn de feminitate să pui acest accent suprem pe iubire, şi un semn de bărbăţie să-l pui pe creaţie.

            Pentru un îndrăgostit, lumea nu este decât o rimă a iubitei.

            Orice lucru poate dobândi o importanţă. Iată acest ochi de apă. De milioane de ani steaua de sus îşi caută în Univers o oglindă, şi în sfârşit a găsit-o.

            Grijile ne organizează timpul. Grijile ne destramă timpul.

            Ce înseamnă a avea o religie? A-ţi pune toată nădejdea într-un semn al întrebării.

            Să nu te cerţi cu oamenii mai mult decât cu tine însuţi.

            Oamenii trebuiesc încă sistematic educaţi să trăiască în „problematic”. Ei trăiesc prea insistent în iluzia „soluţiilor”.
           
            Realitatea e ruina unui basm.

            Asceza este o încercare de a rezolva problemele morale prin evitarea vieţii, dar o dramă nu se poate scrie prin evitarea conflictelor.

            A nu-ţi respecta duşmanul înseamnă a pierde o şansă de a-l învinge.

            Pe baza intuiţiei şi a concepţiei ce o avem despre Timp, spunem despre tot ce a fost în trecut că „nu mai este”, iar despre ceea ce va fi în viitor că „încă nu este”. Intuiţia noastră despre Timp anevoie se va schimba vreodată, dar s-ar putea să ajungem cândva la o altă concepţie despre această formă sau structură a existenşei. Atunci s-ar putea să spunem despre tot ce a fost în trecut că „mai există într-un anume chip”, iar despre ceea ce va fi în viitor că „există de pe acum într-un anume fel”.

            Omul, dacă are un rost pe pământ, trebuie să şi-l realizeze prin sine însuşi, ca toate fiinţele.

            Înţelepciunea ce o au foarte mulţi de a nu pierde nimic în viaţă n-ar trebui să se numească înţelepciune, căci ea nu seamănă deloc cu adevărata înţelepciune pe care rar o dobândeşte cineva, după ce a pierdut totul.

            Pentru cei mai mulţi oameni moartea este numai un pretext de dispariţie; pentru foarte puţini moartea ţine de textul vieţii, ca o împlinire a acesteia, ca un punct pe „i”.

Trupul e marginea sufletului.

Umblăm pe câmpul disperării şi ne rezemăm din când în când de umbra noastră ca de-o columnă de piatră.

Încercăm câteodată suferinţe de natură sufletească care nu sunt aşa de mari precum ne-am aştepta pentru situaţia dată. Totul este însă o aparenţă. Suferinţele acestea se declară în noi aşa cum ar trebui să fie, ele au însă un surplus ce depăşeşte sensibilitatea noastră. Acest surplus se transformă în altceva, în râs, în somnolenţă sau într-o foarte viu simţită nepăsare.

Cel ce creează nu simte nevoia mântuirii.

Cenuşa e moartea jarului, dar şi apărătoarea jarului.

Nimic nu e aşa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni şi nimic nu îl poate schimba.

Numai creaţia răscumpără toate suferinţele.

Creaţia este singurul surâs al tragediei noastre.

Iubirea este al doilea surâs al tragediei noastre. Sau poate că totuşi întâiul.

Dorul este un organ de cunoaştere a infinitului.

Prezentul tace sau vorbeşte; numai trecutul cântă. De aici farmecul amintirii.

Visul este sufletul sufletului.

Viaţa ne învaţă să cultivăm uitarea, ca o măsură de consolare a fiinţei.

Să se abţină de la aprecierea morală a altora aceia care pe ei înşişi nu se judecă mai sever decât pe alţii.

De ce se înseninează cerul atât de frumos după o grea şi fertilă ploaie? Ca să se arate că e o mai mare bucurie de a da decât de a primi.

Moartea este procesul de emancipare a materiei de sub stăpânirea unor legi străine.

Un personaj alcătuit numai din lumini, fără umbre, nu are plasticitate, nu e viu. În viaţă e ca şi în desen.

Ştie să poruncească mai ales cel ce-a ştiut să se supună. Omul cu adevărat liber nu e bun nici pentru una, nici pentru alta.

Mormintele sunt un fel de instrumente muzicale, căci sporesc infinit tăcerea în lume.

În limba noastră, printre cele o sută de mii de cuvinte, cuvântul „inimă” nu-şi găseşte nicio rimă. Să fie pentru noi, românii, inima o realitate fără seamăn?

Judecata de azi e prejudecata de mâine.

Nu este un semn de autentic curaj în viaţă când pentru a te pregăti pentru situaţii care cer curaj înveţi din vreme să duelezi bine.

Adversarul care îţi este o obsesie a devenit o parte din tine.

Suntem ca râurile şi ca fluviile: curgem parcă am avea o ţintă, dar nu avem niciuna.