Toate au un rost

            Zădărnicia şi nimicnicia propriei fiinţe îşi făcuseră abuziv loc în conştiinţa ei. Ce rost avea în această magistrală piesă de teatru care era existenţa pe Pământ? Toate aveau, sau cel puţin lăsau impresia că au o menire.

            Soarele îşi croia drumul pe bolta cerească pentru a aduce un strop de bucurie fiecărei fiinţe. Luna, alături de eternele ei tovarăşe, stelele, îşi făcea apariţia în întunericul dens al fiecărei nopţi ca o măsură de consolare atunci când toate celelalte surse de lumină se stingeau. Ploaia avea menirea de a spăla toate suferinţele omenirii. Curcubeul îşi făcea intrarea în scenă după ce cortina de nori era ridicată, pentru a arăta că mereu există speranţă. Viaţa vegetală renăştea anual după pedeapsa iernii pentru a demonstra ciclicitatea existenţei şi pentru a avertiza asupra faptului că în faţa Vieţii, niciun obstacol nu este de netrecut. Vântul fusese lăsat pentru a purta cu sine pentru totdeauna tânguielile oamenilor. Valurile mării erau o manifestare a regretului pe care aceasta îl avea în faţa imposibilităţii de a se contopi pentru veşnicie cu uscatul. Munţii erau o expresie a incapacităţii de a atinge înălţimile cerului. Dealurile întruchipau perfect viaţa omului pe Pământ, aşa cum este ea, cu suişuri şi coborâşuri. Câmpiile marcau linia implacabilă a Destinului. Râurile aminteau, prin albiile adânci pe care le săpau, de cuvintele ce lasă răni permanente în inimile oamenilor.

            Toate acestea aveau un rost. Dar care era rostul ei?