Inimă de copil

            Cât îşi dorea să mai fie, măcar preţ de câteva clipe, o copilă. Să se lase abandonată unor sentimente şi trăiri de moment, fără a se întreba mereu dacă ceea ce face este corect. Copiii nu au astfel de griji. Dar ea nu mai era de mult timp o copilă. Suferinţele şi deziluziile sale şi ale celor din jur îşi puseseră amprenta asupra întregii sale fiinţe. Era imposibil să revină la acea vârstă a copilăriei căci nu putea şterge cu buretele toate cele care se întâmplaseră.

            Păşind pe o potecă tăcută, atenţia sa se îndreptă spre doi copii: ea, o fetişcană cu părul bălai şi ochi în care se citea frăgezimea spiritului, iar el, un băieţandru cu ochi pătrunzători şi zâmbet ştrengar. Nu le înţelegea conversaţia, căci glasurile lor cristaline nu puteau străpunge sloiul de gheaţă din inima ei. Fetiţa se aplecase pentru a ridica ceva de pe jos: o castană pe care, cu toată seninătatea, i-o întinse băiatului. Fără a o privi, el luă modestul dar şi-l vârî în buzunar, continuându-şi, apoi, conversaţia.

            „O simplă şi sinceră dovadă de afecţiune”, îşi spuse ca pentru sine. Cât îşi dorea în aceste clipe să se poată elibera de toate grijile şi să îi spună tot ceea ce simţea pentru el. Cât îşi dorea să nu se mai gândească la consecinţe şi să acţioneze conform impulsurilor de moment, fără a ţine cont de posibila lui reacţie. Cu câtă ardoare tânjea după vârsta pierdută a copilăriei, când totul părea atât de uşor. Va putea ea oare, vreodată, să îi dea glas copilei care stă ferecată în inima ei? Va îndrăzni ea oare, vreodată, să exprime tot ceea ce simte?