Vise spulberate de un nor de praf

         "Iubirea nu vine niciodată treptat. Ieri lumea avea înţeles fără ca el să fie prezent. Acum aveam nevoie să fie lângă mine el ca să pot vedea adevărata strălucire a lucrurilor."

         Paulo Coelho

         Te vreau acum şi aici. Te vreau în viaţa mea, din care ai plecat cu atâta brutalitate, fără a arunca măcar o privire fugară la cea care te striga cu disperare. Nu ai ţinut cont de rugăminţile mele fierbinţi, de lacrimile care îmi inundau obrazul brăzdat de atâtea griji. Nu te-au înduplecat nici măcar ochii mei în care, dacă ai fi avut răbdarea şi binevoinţa necesare, se putea citi o lume întreagă: acea lume a iubirii eterne. Ai plecat în căutarea împlinirii propriului tău destin, un destin care acum nu se mai intersectează cu al meu.

         Iar eu am rămas aici, aşteptându-te. Ştiu că greşesc persistând în aceeaşi greşală: aceea de a te aştepta. Dar nu pot schimba nimic. De la plecarea ta, timpul s-a oprit în loc pentru mine. Trăiesc ancorată în trecut, agăţându-mă cu disperare de frânghiile numite Iluzii în timp ce stau atârnată deasupra unei prăpăstii numită Iubire. Întrega mea existenţă s-a oprit la acel moment fatidic în care destinele noastre au ales să păşească pe drumuri diferite. Nimic nu mai are rost. Nimic nu mai are sens. Căci sensul vieţii mele erai TU. Un vis ce a fost spulberat de un nor de praf. Dar inima mea păstrează încă o fărâmă din acel vis: ILUZIA. ILUZIA că într-o bună zi te vei întoarce. ILUZIA de a mă trezi în fiecare dimineaţă alături de tine şi de a-ţi mângâia obrazul delicat. ILUZIA de a te ţine de mână în timp ce ne plimbăm prin parc într-o după-amiază caldă de vară.
         ILUZIA...