Un animal, când se produce o ruptură radicală între el şi mediul pentru care e făcut, are o unică şansă de salvare: să se transforme în om. Acest basm n-a reuşit însă decât o singură dată.
Viaţa nimănui nu este un roman. Viaţa noastră, a oricui, este alcătuită din nenumărate tangente la nenumărate romane.
O vizită într-o grădină zoologică ne comunică un fel de beţie organică. Nu e de mirare, căci orice grădină zoologică este o întâlnire a omului cu premisele sale.
Nimic nu ne poate compromite mai mult decât felul cum murim. Este aici poate unul din motivele care ne fac atât de rezervaţi în opiniile pe care le avem despre oamenii în viaţă.
Ex nihilo nihil- era singurul implacabil principiu în faţa căruia s-a găsit Dumnezeu când s-a apucat să creeze lumea. Niciodată nu s-a început vreo lucrare cu mai puţine şanse.
Există două realităţi a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de care nu putem trăi: aerul şi istoria.
Minciuna este vacanţa adevărului. Să nu aibă oare şi adevărul nevoie de vacanţă?
Întreg patrimoniul nostru este alienabil. Chiar şi amintirile. Numai viitorul nu.
Suntem liberi cu adevărat numai în împrejurări cu totul irelevante pentru noi. Aceasta constituie, mai mult decât orice, mizeria condiţiei umane.
Înclinarea noastră de a crede în destin este întărită de orgoliul de a nu ne crede cu totul ignoraţi de restul Universului.
Cu orice mare iubire se declară în noi un proces de regresiune, prin mii de ani, spre situaţii mitologice primare şi sublime, cum este bunăoară aceea a fructului oprit sau a glasurilor divine şi demonice prin frunzişuri de rai.
Viaţa nu este numai viaţă. Poate că inima zvâcneşte, cu fiecare bătaie a ei, între două limite: între viaţă şi moarte. Moartea ar fi cu alte cuvinte un punct pe care inima îl atinge ritmic, în fiecare secundă o dată.
Ceea ce mă uimeşte totdeauna la un răsărit de soare este uşurinţa magnifică cu care se face, totala lipsă a efortului. Şi totuşi, prin ceea ce are loc, se schimbă faţa lumii.
E cert, orice am gândi şi cu oricâtă amărăciune despre cer şi pământ, despre condiţia umană, despre clipă şi fatum, inima cu bătăile ei aplaudă existenţa.
A nu trăi în zadar înseamnă a şti să dai vieţii pământeşti aspectul unei captivităţi cereşti.
Îţi săruţi destinul- fără să vrei. Ca un pahar din care trebuie să bei.
Pentru vechii faraoni ai Egiptului „a crea” însemna „a-ţi clădi un mormânt”. Concepţia nu a suferit prea serioase schimbări în cursul istoriei. Într-adevăr, o secretă piramidă trebuie să vedem în orice „operă”.
Destinul individului este o mărime de acelaşi ordin ca şi obrazul şi are o realitate de aceeaşi evidenţă. Obrazul e destinul concentrat în spaţiu, destinul e obrazul desfăşurat în timp.
Fericirile pe care le simţim în viaţă sunt întotdeauna numai boboci. Boboci care înfloresc total numai în amintire. Amintirea este o seră a fericirilor trecute.
O nicovală dobândeşte cu timpul tăria tuturor ciocanelor care au bătut-o.
Oamenii de mare voinţă nu se pot apăra de singurul lucru de care oricine se apără cu uşurinţă: de propria lor voinţă. S-ar spune că o mare voinţă este ca o slăbiciune, ca un viciu.
Ar fi nespus de regretabil dacă adevărul ar fi întotdeauna „la mijloc”. Aceasta l-ar preface în apanaj al mediocrităţii.
Natura este stăpânită de criteriul delimitărilor. Numai în iubire ea caută confuzia. Căci rostul iubirii este să restabilească pentru o clipă haosul iniţial, din care să se nască o lume nouă.
Încrucişarea a două priviri, o clipă de tăcere între doi oameni, un simplu cuvânt care nu ajunge până la urechile celuilalt, pot să fie un strop de istorie universală.
Destinul se poate realiza chiar în virtutea demersurilor preventive ce le facem împotriva lui. Destinul e, cu alte cuvinte, singura putere ce ne poate dezarma total.
Lucrurile vremelnice speră ca ochiul care le vede să fie o poartă prin care ele intră în eternitate.
Dacă am avea o perfectă amintire a începutului şi a naşterii noastre, moartea ni s-ar părea mai puţin exotică în asemănare cu tot ce cunoaştem. O asemenea amintire ar putea să anuleze teama de moarte.
Când fiecare celulă din noi devine o inimă, atunci suntem bolnavi. Dar numai iubirea ne încearcă în acest chip.
Mai calde decât fiinţa noastră sunt întotdeauna rănile.
Întâlnirea ta cu cineva pe stradă este o întâlnire cu un spirit. Şi totuşi acest lucru nu te înspăimântă.
Creaţia şi iubirea sunt pasiuni care se leagă şi se condiţionează reciproc, într-un fel care nu este şi al altor pasiuni. Dar în acelaşi timp pasiunea creaţiei şi aceea a iubirii îşi dispută cu hotărâre întâietatea, fiecare căutând să atragă asupra sa accentul suprem întru alcătuirea unui sens de viaţă. E un semn de feminitate să pui acest accent suprem pe iubire, şi un semn de bărbăţie să-l pui pe creaţie.
Pentru un îndrăgostit, lumea nu este decât o rimă a iubitei.
Orice lucru poate dobândi o importanţă. Iată acest ochi de apă. De milioane de ani steaua de sus îşi caută în Univers o oglindă, şi în sfârşit a găsit-o.
Grijile ne organizează timpul. Grijile ne destramă timpul.
Ce înseamnă a avea o religie? A-ţi pune toată nădejdea într-un semn al întrebării.
Să nu te cerţi cu oamenii mai mult decât cu tine însuţi.
Oamenii trebuiesc încă sistematic educaţi să trăiască în „problematic”. Ei trăiesc prea insistent în iluzia „soluţiilor”.
Realitatea e ruina unui basm.
Asceza este o încercare de a rezolva problemele morale prin evitarea vieţii, dar o dramă nu se poate scrie prin evitarea conflictelor.
A nu-ţi respecta duşmanul înseamnă a pierde o şansă de a-l învinge.
Pe baza intuiţiei şi a concepţiei ce o avem despre Timp, spunem despre tot ce a fost în trecut că „nu mai este”, iar despre ceea ce va fi în viitor că „încă nu este”. Intuiţia noastră despre Timp anevoie se va schimba vreodată, dar s-ar putea să ajungem cândva la o altă concepţie despre această formă sau structură a existenşei. Atunci s-ar putea să spunem despre tot ce a fost în trecut că „mai există într-un anume chip”, iar despre ceea ce va fi în viitor că „există de pe acum într-un anume fel”.
Omul, dacă are un rost pe pământ, trebuie să şi-l realizeze prin sine însuşi, ca toate fiinţele.
Înţelepciunea ce o au foarte mulţi de a nu pierde nimic în viaţă n-ar trebui să se numească înţelepciune, căci ea nu seamănă deloc cu adevărata înţelepciune pe care rar o dobândeşte cineva, după ce a pierdut totul.
Pentru cei mai mulţi oameni moartea este numai un pretext de dispariţie; pentru foarte puţini moartea ţine de textul vieţii, ca o împlinire a acesteia, ca un punct pe „i”.
Trupul e marginea sufletului.
Umblăm pe câmpul disperării şi ne rezemăm din când în când de umbra noastră ca de-o columnă de piatră.
Încercăm câteodată suferinţe de natură sufletească care nu sunt aşa de mari precum ne-am aştepta pentru situaţia dată. Totul este însă o aparenţă. Suferinţele acestea se declară în noi aşa cum ar trebui să fie, ele au însă un surplus ce depăşeşte sensibilitatea noastră. Acest surplus se transformă în altceva, în râs, în somnolenţă sau într-o foarte viu simţită nepăsare.
Cel ce creează nu simte nevoia mântuirii.
Cenuşa e moartea jarului, dar şi apărătoarea jarului.
Nimic nu e aşa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni şi nimic nu îl poate schimba.
Numai creaţia răscumpără toate suferinţele.
Creaţia este singurul surâs al tragediei noastre.
Iubirea este al doilea surâs al tragediei noastre. Sau poate că totuşi întâiul.
Dorul este un organ de cunoaştere a infinitului.
Prezentul tace sau vorbeşte; numai trecutul cântă. De aici farmecul amintirii.
Visul este sufletul sufletului.
Viaţa ne învaţă să cultivăm uitarea, ca o măsură de consolare a fiinţei.
Să se abţină de la aprecierea morală a altora aceia care pe ei înşişi nu se judecă mai sever decât pe alţii.
De ce se înseninează cerul atât de frumos după o grea şi fertilă ploaie? Ca să se arate că e o mai mare bucurie de a da decât de a primi.
Moartea este procesul de emancipare a materiei de sub stăpânirea unor legi străine.
Un personaj alcătuit numai din lumini, fără umbre, nu are plasticitate, nu e viu. În viaţă e ca şi în desen.
Ştie să poruncească mai ales cel ce-a ştiut să se supună. Omul cu adevărat liber nu e bun nici pentru una, nici pentru alta.
Mormintele sunt un fel de instrumente muzicale, căci sporesc infinit tăcerea în lume.
În limba noastră, printre cele o sută de mii de cuvinte, cuvântul „inimă” nu-şi găseşte nicio rimă. Să fie pentru noi, românii, inima o realitate fără seamăn?
Judecata de azi e prejudecata de mâine.
Nu este un semn de autentic curaj în viaţă când pentru a te pregăti pentru situaţii care cer curaj înveţi din vreme să duelezi bine.
Adversarul care îţi este o obsesie a devenit o parte din tine.
Suntem ca râurile şi ca fluviile: curgem parcă am avea o ţintă, dar nu avem niciuna.
