Thursday 21 October 2010

Ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată...

           Timpul s-a oprit în loc în momentul în care m-ai abandonat unei nimicitoare şi nemiloase suferinţe. Nu îmi mai pasă nici de prezent, şi cu atât mai puţin de viitor. Deşi lumea este într-o continuă transformare, eu am rămas suspendată în trecut, relicvă a clipelor ce au trecut. Trăiesc din amintiri, respir promisiuni de iubire eternă şi mă hrănesc cu vorbe de alint. Amintirea este ultimul lucru ce mi-a rămas.
            Iubirea ta m-a mistuit asemeni forţei nestăvilite ce zace în interiorul unui vulcan până când, la momentul oportun, este eliberată cu toată intensitatea. Şi atunci distruge tot ceea ce se află în apropierea vulcanului. Lava înghite treptat orice urmă de existenţă, creând o lume nouă. Dar ce fel de lume este aceea în care viaţa nu îşi mai face simţită prezenţa? Ce fel de lume este aceea în care nimic nu se mai poate naşte? Din cenuşă nu poate izvorî viaţa. Şi atunci, urmele erupţiei vor rămâne simple amintiri, mărturii a ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată.
            Dintre toţi, inima mea te-a ales tocmai pe Tine. Pe Tine te voi iubi o viaţă întreagă, indiferent de ceea ce va fi, căci m-am născut pentru a te iubi. Iubirea pe care ţi-o port m-a distrus, asemeni unui vulcan. Dar în acelaşi timp, mi-a oferit un bun nepreţuit: Eternitatea. Căci, precum urmele carbonizate ce servesc drept mărturie erupţiei, glasul surd al Iubirii pe care ţi-o port va fi purtat de valurile eternităţii, ca o mărturie a ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată...

Sunday 17 October 2010

Vise spulberate de un nor de praf


         "Iubirea nu vine niciodată treptat. Ieri lumea avea înţeles fără ca el să fie prezent. Acum aveam nevoie să fie lângă mine el ca să pot vedea adevărata strălucire a lucrurilor."
         Paulo Coelho

         Te vreau acum şi aici. Te vreau în viaţa mea, din care ai plecat cu atâta brutalitate, fără a arunca măcar o privire fugară la cea care te striga cu disperare. Nu ai ţinut cont de rugăminţile mele fierbinţi, de lacrimile care îmi inundau obrazul brăzdat de atâtea griji. Nu te-au înduplecat nici măcar ochii mei în care, dacă ai fi avut răbdarea şi binevoinţa necesare, se putea citi o lume întreagă: acea lume a iubirii eterne. Ai plecat în căutarea împlinirii propriului tău destin, un destin care acum nu se mai intersectează cu al meu.
         Iar eu am rămas aici, aşteptându-te. Ştiu că greşesc persistând în aceeaşi greşală: aceea de a te aştepta. Dar nu pot schimba nimic. De la plecarea ta, timpul s-a oprit în loc pentru mine. Trăiesc ancorată în trecut, agăţându-mă cu disperare de frânghiile numite Iluzii în timp ce stau atârnată deasupra unei prăpăstii numită Iubire. Întrega mea existenţă s-a oprit la acel moment fatidic în care destinele noastre au ales să păşească pe drumuri diferite. Nimic nu mai are rost. Nimic nu mai are sens. Căci sensul vieţii mele erai TU. Un vis ce a fost spulberat de un nor de praf. Dar inima mea păstrează încă o fărâmă din acel vis: ILUZIA. ILUZIA că într-o bună zi te vei întoarce. ILUZIA de a mă trezi în fiecare dimineaţă alături de tine şi de a-ţi mângâia obrazul delicat. ILUZIA de a te ţine de mână în timp ce ne plimbăm prin parc într-o după-amiază caldă de vară.
         ILUZIA...

Sunday 10 October 2010

Inimă de copil

            Cât îşi dorea să mai fie, măcar preţ de câteva clipe, o copilă. Să se lase abandonată unor sentimente şi trăiri de moment, fără a se întreba mereu dacă ceea ce face este corect. Copiii nu au astfel de griji. Dar ea nu mai era de mult timp o copilă. Suferinţele şi deziluziile sale şi ale celor din jur îşi puseseră amprenta asupra întregii sale fiinţe. Era imposibil să revină la acea vârstă a copilăriei căci nu putea şterge cu buretele toate cele care se întâmplaseră.
            Păşind pe o potecă tăcută, atenţia sa se îndreptă spre doi copii: ea, o fetişcană cu părul bălai şi ochi în care se citea frăgezimea spiritului, iar el, un băieţandru cu ochi pătrunzători şi zâmbet ştrengar. Nu le înţelegea conversaţia, căci glasurile lor cristaline nu puteau străpunge sloiul de gheaţă din inima ei. Fetiţa se aplecase pentru a ridica ceva de pe jos: o castană pe care, cu toată seninătatea, i-o întinse băiatului. Fără a o privi, el luă modestul dar şi-l vârî în buzunar, continuându-şi, apoi, conversaţia.
            „O simplă şi sinceră dovadă de afecţiune”, îşi spuse ca pentru sine. Cât îşi dorea în aceste clipe să se poată elibera de toate grijile şi să îi spună tot ceea ce simţea pentru el. Cât îşi dorea să nu se mai gândească la consecinţe şi să acţioneze conform impulsurilor de moment, fără a ţine cont de posibila lui reacţie. Cu câtă ardoare tânjea după vârsta pierdută a copilăriei, când totul părea atât de uşor. Va putea ea oare, vreodată, să îi dea glas copilei care stă ferecată în inima ei? Va îndrăzni ea oare, vreodată, să exprime tot ceea ce simte?