Timpul s-a oprit în loc în momentul în care m-ai abandonat unei nimicitoare şi nemiloase suferinţe. Nu îmi mai pasă nici de prezent, şi cu atât mai puţin de viitor. Deşi lumea este într-o continuă transformare, eu am rămas suspendată în trecut, relicvă a clipelor ce au trecut. Trăiesc din amintiri, respir promisiuni de iubire eternă şi mă hrănesc cu vorbe de alint. Amintirea este ultimul lucru ce mi-a rămas.
Iubirea ta m-a mistuit asemeni forţei nestăvilite ce zace în interiorul unui vulcan până când, la momentul oportun, este eliberată cu toată intensitatea. Şi atunci distruge tot ceea ce se află în apropierea vulcanului. Lava înghite treptat orice urmă de existenţă, creând o lume nouă. Dar ce fel de lume este aceea în care viaţa nu îşi mai face simţită prezenţa? Ce fel de lume este aceea în care nimic nu se mai poate naşte? Din cenuşă nu poate izvorî viaţa. Şi atunci, urmele erupţiei vor rămâne simple amintiri, mărturii a ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată.
Dintre toţi, inima mea te-a ales tocmai pe Tine. Pe Tine te voi iubi o viaţă întreagă, indiferent de ceea ce va fi, căci m-am născut pentru a te iubi. Iubirea pe care ţi-o port m-a distrus, asemeni unui vulcan. Dar în acelaşi timp, mi-a oferit un bun nepreţuit: Eternitatea. Căci, precum urmele carbonizate ce servesc drept mărturie erupţiei, glasul surd al Iubirii pe care ţi-o port va fi purtat de valurile eternităţii, ca o mărturie a ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată...
No comments:
Post a Comment