Timpul nu a fost destul de răbdător cu noi. A fost nevoie doar de câteva clipe pentru ca tu să mi te întipăreşti în inimă precum cuvintele scrijelite pe o foaie veche de hârtie în timp ce eu, ei bine eu nu am ştiut ce să fac cu timpul ce mi-a fost dat. De câtă îndrăzneală aş da dovadă dacă aş visa acum la câteva clipe în care să mă îmbăt cu prezenţa ta? Căci tot ce mi-a rămas acum este fumul efemer al unor amintiri demult apuse.
Astăzi m-am trezit, la un moment dat, căutând cu privirea plină de îndoială o poză de-a ta, iar când am găsit-o am realizat că memoria nu mă înşelase. Erai acelaşi pe care îl ştiam, acelaşi chip de copil, aceiaşi ochi ce mi-au spus cândva adio, distrugând o lume a speranţei şi dând naştere, în schimb, unei lumi a unei eterne deziluzii.
O lume lipsită de viaţă... O lume pustie şi abandonată sieşi... Ce fel de lume este aceasta de la care însăşi viaţa şi-a întors privirea? O lume lăsată în ruină, o lume damnată să îşi aştepte sfârşitul inevitabil. Mergând prin această lume nu vei vedea decât suferinţă şi vise spulberate mult prea devreme. Dar ia aminte, călătorule ce păşeşti ca un hoinar, că aici a fost cândva o minunată grădină cu trandafiri albi ce au fost lăsaţi să se stingă treptat, făcând loc buruienilor. Şi, chiar dacă i s-ar acorda atenţia cuvenită, această grădină nu îşi va recupera niciodată frumuseţea iniţială.
„Ai ucis inocenţa...”
