Astăzi am vărsat o lacrimă. O singură lacrimă în amintirea a tot ceea ce a fost cândva. Am vărsat o lacrimă la vederea ta şi la gândul că acum eşti mult prea departe pentru a primi măcar o rază din iubirea ce ţi-o port şi care mă copleşeşte tot mai mult cu fiece zi.
Mă simt singură deşi sunt înconjurată de o multitudine de oameni. Căci nu există singurătate mai profundă şi mai deplină decât cea în iubire. A şti că iubirea nu îţi este împărtăşită - iată cea mai mare pedeapsă ce îi putea fi dată vreodată omului.
Mereu s-a vorbit despre iubire făcându-se referire la doi. Este adevărat că această stare presupune, indiscutabil, două persoane, dar, mai devreme sau mai târziu, iubirea se va raporta doar la un singur individ. Căci unul singur dintre cei doi va fi cuprins de acea iubire pură ce îi va mistui fiinţa pentru eternitate, în timp ce celălalt nu va fi niciodată capabil să dea dovadă de aceeaşi profunzime.
Dar tocmai această singularitate ridică iubirea la cel mai înalt nivel, dematerializând-o şi acordându-i o dimensiune eternă. După cum afirma şi William Somerset Maugham, iubirea care durează cel mai mult este iubirea care nu este niciodată împărtăşită.
C'mon!
ReplyDeleteIubirea iti este impartasita, mereu e la fel... doar ca nu indeajuns de intens, pentru o perioada prea scurta de timp, etc.
Pe scurt... Nu are rost sa versi o lacrima, du-te da-i o palma, trezeste-l la realitate si determina-l sa verse el o ploaie de lacrimi :)