Păşesc nesigură prin gara pustie a viselor ce aşteaptă să se împlinească. Peste îndepărtatul oraş, pe care în curând îl voi părăsi pentru multă vreme de acum înainte, se aşterne un val de întuneric şi de ceaţă, în timp ce un fulg stingher îşi croieşte drum prin părul meu. Văd trenuri care vin şi pleacă, purtând cu ele suflete animate de dorinţa unei regăsiri. Peste puţin timp voi fi şi eu în unul din acele trenuri ce mă va duce departe de persoanele pentru care aş fi făcut orice dacă mi-ar fi fost permis. Tot ce las în urma mea sunt nişte paşi rătăciţi prin această lume şi o fantomă a tot ceea ce am fost cândva.
Fumul de la ţigare se ridică încet spre cer, pierzându-se în ceaţa densă şi devenind una cu aceasta. Aruncând o privire în amalgamul de sentimente din sufletul meu, am reuşit să găsesc, printre atâtea frunze uscate, sâmburele dorinţei de a pleca departe de Tine, de a te lăsa în urmă. Ce rost are să stagnez în acest oraş, îngrădindu-mi orizontul şi privându-mă de libertatea mult aşteptată dacă Tu nu mă vrei lângă tine? Am refuzat, precum un copil căruia părinţii îi spun că nu îi pot cumpăra o anumită jucărie, să accept că m-ai lăsat să plec. Ochii tăi, în care puteam întrezări în orice moment un clar de lună, şi-au întors privirea de la mine.
Dacă mi-ar fi fost permis, aş fi iubit pentru amândoi. Dacă mi-ar fi fost permis, aş fi trăit hrănindu-mă cu ideea că te voi revedea. Dacă mi-ar fi permis, te-aş transforma într-un pumnal pe care mi l-aş înfige în inimă pentru a fi alături de tine în clipa morţii şi dincolo de aceasta...
O voce stringentă anunţă însă plecarea trenului meu. În curând voi fi departe si poate nu mă vei mai întâlni niciodată. Aşa că îţi spun acum: Grăbeşte-te...