Singur pe front

            Vroia să îi fie alături, dar ştia că asta îl va răni. Vroia să îi spună o vorbă bună, dar ştia că nimic din ceea ce i-ar putea ea spune nu îi va alina durerea adânc înfiptă în sufletul lui precum un pumnal. Vroia să îi curme suferinţa, dar el nu se lăsa ajutat. Vroia să ia asupra ei întreaga lui durere, dar ştia că aceasta era bătălia lui. Un război între el şi Viaţă, între el şi Destin. Un război în care ea nu avea ce căuta nici măcar ca aliată a lui.

            Dar această incapacitate de a acţiona o dezamăgea profund. Vroia să facă ceva pentru el. Nu suporta să îl ştie lovit de săgeţi din toate părţile. Nu şi-l putea închipui îngenuncheat în ţărână şi primind cu atâta demnitate, ceea ce ea credea a fi lovitura de graţie a unui pumnal. Nu îi venea să creadă că după toate acestea el se ridica şi se avânta cu şi mai multă determinare în braţele Necunoscutului.

            Oare cât va mai dura războiul acesta? Când se va ajunge oare să se încheie un tratat de pace între cele două părţi? Toate acestea se vor sfârşi cândva, căci nicio luptă nu este eternă. Totuşi, războiul va lăsa unele cicatrici permanente. I se va permite ei, atunci, să încerce măcar să le estompeze?

http://www.youtube.com/watch?v=lEmDiO-ucDs