Fantoma clipelor ce au trecut

            Te privesc din depărtare. Eu, o fantomă a tuturor clipelor ce au trecut. Te privesc şi dau să fac un pas înainte. Dar corpul meu este inert. Nu vreau să îţi tulbur liniştea, nu vreau să te tulbur mai mult decât am făcut-o deja. Regretele şi sentimentul vinovăţiei îmi invadează trupul: fiecare părticică a mea, fiecare celulă emană doar regrete. Nimic pozitiv nu va mai ieşi vreodată din această biată făptură. Rătăceşte prin lume fără a avea vreo destinaţie, pluteşte precum o corabie în derivă şi se lasă purtată de glasul vântului precum o săgeată fără ţintă.

            Deodată se simte cuprinsă de o nouă stare, care o învăluie parcă precum un văl de mătase: durerea. O lacrimă zglobie îşi face drum pe obrazul ei de porţelan. Cum poate o fiinţă ce până mai ieri nu fusese decât o copilă, să îndure atâta suferinţă?

            Îşi îndreaptă din nou privirea plină de dorinţă spre EL. În lumina palidă a soarelui ce tocmai apunea, EL părea un zeu, o fiinţă extraordinară la care ea, făptură aparţinând profanului, nu putea ajunge. Ştia, totuşi, că EL este un om ca oricare altul, măcinat de grijile cotidiene. Ştia acest lucru deoarece îi fusese alături cândva.

            Doi copii ce păşeau nestingheriţi prin această lume, două suflete pentru care întreaga lume începuse cu o privire. Oglindirea unuia în ochii celuilalt îi făurise pe amândoi. Ea trăia prin EL, iar EL trăia prin ea. În naivitatea lor copilărească, fuseseră fericiţi. Asta se putea spune cu siguranţă.

            Se făcuse întuneric acum. O adiere blândă luă cu sine murmurul ei. „Te iubesc...” O vorbă ce va răsuna în lume precum un ecou şi care îi va fi singurul tovarăş de drum până când toate se vor sfârşi. Căci EL plecase. O himeră, un vis, la fel cum fusese şi povestea lor. Sau poate totuşi...

http://www.youtube.com/watch?v=eB7T3lJ3dZ4