Un ciob de sticlă

            Sunt atâtea întrebări la care cel mai probabil nu va afla niciodată răspunsul. Un singur ecou se loveşte necontenit de conştiinţa ei, ca şi cum s-ar lovi de nişte stânci, căpătând tot mai multă vitalitate cu fiecare ciocnire: „De ce…?” Plecarea lui, un mic strop de ploaie pentru restul Universului, s-a transformat în interiorul ei acoperit de nori, într-o adevărată furtună ce a devastat-o.

            Se aplecă. Pe podeaua rece şi umedă zăceau câteva cioburi, ruine ale unei oglinzi pe care ea o spărsese mai înainte. Ridică unul dintre cioburi. Mintea ei era invadată de o multitudine de gânduri... Dar nu, nu va face asta! Ochii ei şterşi îşi căutară atunci perechea ce avea să se ivească într-un mod inexplicabil din acel ciob şi care cu siguranţă avea să o mustre aspru. Totuşi, nu era acum momentul pentru reproşuri sau regrete. Lăsă ciobul să îi cadă din mână.

            De un singur lucru avea nevoie acum. Întreaga ei fiinţă se tânguia amarnic şi cerea cu ardoare acest lucru. Avea nevoie de IERTAREA lui ca de un drog. Vroia să îi ceară iertare pentru că nu ştiuse să îi fie alături atunci când el avusese cea mai mare nevoie de sprijinul ei. Vroia să îi ceară iertare pentru că nu ştiuse să îl preţuiască. El, cel mai valoros diamant, fusese cândva al ei. Dar ea a fost mult prea preocupată de colecţionarea pietrelor pentru a observa valoarea lui incomensurabilă. Avea nevoie de iertarea lui pentru a se putea mântui. El, păstrătorul flăcării speranţelor ei, era singurul care îi putea oferi iluzia renaşterii ei spirituale. Precum pasărea Phoenix se va ridica din propria cenuşă, din propria mizerie, dacă el îi va oferi acest privilegiu.

            Pentru moment, însă, nu era decât un ciob de sticlă într-o lume de cristal, asemenea cioburilor ce zăceau pe podea alături de ea...