Un trandafir roșu își picura sângele pe pieptul ei.
Rochia neagră și brodată cu dantelă se disipa în suflul rece al vântului de
toamnă. Pielea ei translucidă îi purta încă parfumul. Pe buzele purpurii,
pecetluite de acum pentru eternitate, se puteau citi ultimele ei cuvinte... „Mă
voi întoarce la tine”. Luna plină se reflecta printr-o crăpătură din tavan în
ochii rămași deschiși. Întunecimea lor amintea de o inimă putrezită în
suferința iubirii. În depărtare, o cucuvea cânta un cântec al morții.
În interiorul
cavoului atmosfera era apăsătoare, rece. Un covor de frunze uscate îi era
cântecul ce îi va însoți de acum înainte nopțile singuratice, iar viermii ce se
contopeau în tencuială, companioni pentru veșnicie.
Murise
pentru iubire și va putrezi în iubire în acest cavou, templu al iubirii sale. O
jertfă adusă de bunăvoie Zeului ei...
