Epilog...

            Soarele nu mai iese din mare ca anul trecut. Și nici marea nu mai are aceeași strălucire azurie a ochilor tăi.

            Cu o țigare într-o mână și cu poza noastră în cealaltă, stau pe țărm și privesc cum totul în jur capătă o nuanță de gri. Împletiți armonios ca într-un evantai, nori sumbri iau parte la o paradă a neșansei.

            Ești departe acum, dar pielea mea încă îți păstrează parfumul din nopțile interminabile pe care le petreceam împreună. Ai pus stăpânire pe întreaga mea ființă și pe tot ceea ce mă înconjoară. Îți simt prezența în briza care adie ușor, în valurile care îmi gâdilă tălpile și în stropii de ploaie care au început să cadă.

            Din fotografia pe care o am în mână îmi zâmbește un copil. Lângă el, o copilă. Cât îmi doresc ca timpul să nu fi trecut atât de repede peste noi și să ne mai fi acordat o șansă. Cât îmi doresc să fim din nou copii, pe vremea când minciuna, trădarea și răutatea celor din jur nu erau decât personajele negative dintr-un basm.

            Mi-ai promis că în curând vom fi mai aproape... Până atunci, te voi aștepta aici, imensitatea mării alinându-mi dorul de tine...

http://www.youtube.com/watch?v=c0nz3mOiVCk