Mă privesc în oglindă și prin gând îmi trece o singură
întrebare care se repetă la nesfârșit, încercând parcă să mă facă să îi dau
glas, dar lovindu-se de un zid al tăcerii. De partea cealaltă a unei lumi mă
privesc doi ochi goi, lipsiși de orice emoție, ce însoțesc un chip palid și
niște buze tremurânde ce încă îți simt gustul amar al parfumului.
În
lumina palidă a dimineții se conturează o siluetă, un trup care încă poartă
urmele atingerilor tale din vremea în care noaptea era un vis frumos petrecut
în doi. Un prim semn că sentimentele nu m-au părăsit încă, o lacrimă, se naște
pe obrazul meu stâng. Buzele îmi tremură în încercarea disperată de a da glas
unor cuvinte ce refuză cu înverșunare să se facă auzite. „Te....” Respir adânc
și încerc din nou. Da, „te iubesc”. Odată cu aceste cuvinte, întrebarea care mă
obseda prinde în sfârșit contur: „De ce nu ești aici?”
Privesc
în jurul meu. Camera este goală. Nu mai ești aici, dar prezența ta se simte în
fiecare colțișor, în fiecare obiect pe care l-ai atins. Când ai plecat ai uitat
aici amintirile. Le simt cum stau gata să se prăbușească asupra mea. Te rog,
vino să le iei înapoi căci pe mine mă copleșesc. Eliberează-mă din închisoarea
aceasta a întâmplărilor apuse. Ajută-mă să rup lanțul care mă ține ancorată în
trecut. Întoarce-te...