Prizonieri

            Mă privesc în oglindă și prin gând îmi trece o singură întrebare care se repetă la nesfârșit, încercând parcă să mă facă să îi dau glas, dar lovindu-se de un zid al tăcerii. De partea cealaltă a unei lumi mă privesc doi ochi goi, lipsiși de orice emoție, ce însoțesc un chip palid și niște buze tremurânde ce încă îți simt gustul amar al parfumului.

             În lumina palidă a dimineții se conturează o siluetă, un trup care încă poartă urmele atingerilor tale din vremea în care noaptea era un vis frumos petrecut în doi. Un prim semn că sentimentele nu m-au părăsit încă, o lacrimă, se naște pe obrazul meu stâng. Buzele îmi tremură în încercarea disperată de a da glas unor cuvinte ce refuză cu înverșunare să se facă auzite. „Te....” Respir adânc și încerc din nou. Da, „te iubesc”. Odată cu aceste cuvinte, întrebarea care mă obseda prinde în sfârșit contur: „De ce nu ești aici?”

             Privesc în jurul meu. Camera este goală. Nu mai ești aici, dar prezența ta se simte în fiecare colțișor, în fiecare obiect pe care l-ai atins. Când ai plecat ai uitat aici amintirile. Le simt cum stau gata să se prăbușească asupra mea. Te rog, vino să le iei înapoi căci pe mine mă copleșesc. Eliberează-mă din închisoarea aceasta a întâmplărilor apuse. Ajută-mă să rup lanțul care mă ține ancorată în trecut. Întoarce-te...