Dimineți de septembrie

   O cană de cafea. Simplă. Fără zahăr, fără lapte. Fără el. O cămașă albă aruncată pe jos într-o scurtă izbucnire de furie. O fantezie neîmplinită. O dimineață ploioasă într-un oraș plin de oameni, dar în care ea se simte mai singură ca niciodată. O dimineață răcoroasă și o inimă de gheață. O lacrimă pe un obraz care nu mai știe să zâmbească. Multe gânduri, dar mereu același subiect: el. O dorință de a-l căuta, dar și o constatare apăsătoare: va fi inutil. O singură lună, dar o viață de amintiri și regrete. Un trup care simte incontrolabil nevoia de el. O țigară, două, trei, dar fumul tot imaginea lui o conturează în închipuirea ei. O cutie în care ar vrea să arunce toate amintirile și apoi să o îngroape. Sau să îi dea foc. Dar ce cutie ar putea să cuprindă atâtea amintiri? O distanță care o macină și un gând care nu îi dă pace: nu îl va mai vedea. Ba da, îl va vedea, în fiecare noapte, în vis. Acolo unde îl poate modela după bunul plac încât să corespundă pretențiilor ei. Un regizor de filme proaste și un actor care nu a avut șansa de a fi remarcat de persoana potrivită.
   O cană de cafea și o fată care a iubit...