Sâmbătă, ora 13:30

            Îmi sună telefonul și mă trezesc. Mă uit la telefon: tu. Oare ce vrei în ziua ta liberă? Nu îmi lași și mie o zi liberă de la tine totuși? ”Alo...”. Vorbesc singură. Nu mă mir, asta am făcut mereu cu tine. Singură am vorbit și atunci când ți-am spus cât de mult țin la tine și că vreau să construim ceva serios împreună, iar tu ai fugit în brațele alteia. Tot singură am vorbit și atunci când te asiguram că nu există altcineva în viața mea, iar tu îmi aruncai priviri de neîncredere. Neîncredere care, și am realizat asta doar acum, este o parte din propria-ți personalitate. Neîncredere în tine însuți. Nu are nimic de-a face cu mine sau altă persoană din anturajul tău.

         Ți-am închis. Monologul nu este preferatul meu. Tu preferi monologul interior, eu prefer dialogul între două personaje ajunse la maturitate. Nu te-am sunat înapoi și nici nu te-am întrebat dacă m-a sunat de fapt buzunarul tău. Pentru că știu că m-ai sunat tu. Cu aceleași degete cu care acum câteva zile îmi spuneai că nu poți să o lași pe cealaltă, pentru că nu vrei ca ea să sufere pentru greșelile tale. Cu aceleași degete cu care acum câteva zile îmi scriai pentru a mă ruga să punem capăt unei conversații. Ți-am respectat dorința și i-am pus capăt. Acum de ce vrei să purtăm un dialog al surzilor?

            Caută-mă atunci când vei avea ceva de spus...